Fereste-ma, Doamne, de prieteni
Deși iubim MBS și nu concepem sarmalele fără, mămăliga este pentru noi o dovadă a sărăciei și înapoierii; tot grâul e fruntea deși porumbu-i temelia, și nu de ieri, de azi – prin secolul XIX unii intelectuali duceau campanii pentru înlocuirea culturilor de porumb cu grâu sau soia. Cărțile de bucate fac și ele cam la fel – Sanda Marin are doar 9 rețete din 1500, Bacalbașa și mai puține, doar Radu Anton Roman mai redresează situația dându-ne 13.
Străinii, în schimb, au vorbit (și) de bine despre mămăligă; au mâncat/cerut rețete, bașca se zice că, în 1856, marele geograf Alexander von Humboldt, întâlnind un călător întors din Valahia, l-a întrebat mai întâi despre mămăligă. Străinii care au scris cărți de bucate românești au fost și ei mai generoși ca ai noștri, punând în ele mămăligă multă și la loc de cinste. Pentru ei ea este un simbol gustos al României, pentru noi este ceva cu care nu te poți mândri. Și nu doar cu mămăliga ne e rușine.
Avem încă bucătari care pun străinului în față dorada și somon, că păstrăvul e bleah.
Avem și cetățeni care mănâncă pizza cu funghi porcini căci nu au auzit de hribi. Mulți pufnesc în râs când le vorbești despre brânzeturile artizanale românești. Care? Telemea și burduf?! Și nici nu le poți reproșa ceva cât timp oameni din HoReCa îți dau în scris că bucătăria românească nu poate străluci la restaurant sau la concurs dacă nu pui în farfurie niște cerneală de sepie și ceva quinoa, pentru că, pe bune, ce poți să faci cu ceapă, slană și un pui de țară?
Chiar asa
Cine e, mă, ghidul ăla Mișlin și ce știe el de ceapa mamii?
Și avem străini care mănâncă mămăligă, telemea, burduf și păstrăv în cetină sau în smântână, străini care se bucură de ceapă cu slană revizitate de bucătarii ce găsesc ce să facă cu ele în cheie modernă.
Restaurantele lor atrag atenția publicațiilor internaționale importante, iar ei sunt apreciați de mari chefs ai lumii cu care gătesc la evenimente tip 4 hands dinners. Străinătatea reușește să vadă ceva bun în noi indiferent cât ne încăpățânăm noi să nu o facem.
Nu suntem săraci culinar, mai degrabă bogați și ignoranți, autosuficienti, nepăsători. De asta ar trebui să ne fie rușine, că aveam, știam și puteam dar nu am vrut, cum scria cândva Cosmin Dragomir. Nu vrem să auzim adevărul căci răstoarnă ierarhii în care ne-am plasat singuri în vârf; dacă închidem ochii vedem doar ce vrem printre gene – pe cei ca noi; iar dacă altul face altfel și obține rezultate le demolăm, ce dacă le-au validat alții mai pricepuți?
Cine e, mă, ghidul ăla Mișlin și ce știe el de ceapa mamii?
Până una alta, National Geographic Travel a inclus COP (cartofi prăjiți, ou și cârnat Pleșcoi) de la Bucătăria Localfood în cele șase must try dishes din București; restaurantul Pilvax din Brașov a fost pus de The Guardian în lista de 20 restaurante de top europene pentru 2024 iar Irina Georgescu gătește la Fortun & Mason Londra din cele două cărți ale sale de bucătărie românească în limba engleză.